Încep acest nou desfășurător al amintirilor, cu
neașteptata călătorie din anii studenției. Aveam 21 de ani când un straniu
complex de împrejurări a condus la prima mea ieșire din țară. Pe vremea aceea
cuvinte precum: „deplasare”, „vizită”, „plecare”, „drum”, „fugă”, „trimis”,
aveau semnificații precise. Nimeni nu îndrăznea să folosească acești termeni
doar în sensul lor strict. Trăiam în plină perioadă de „cunoaștere temeinică” a
tuturor responsabilităților, iar încercarea de a descoperi în viața de zi cu zi
adevăratele semnificații ale cuvintelor, presupunea o îndrăzneală aproape
inacceptabilă și aspru amendată. Da, acum înțeleg, după aproape 50 de ani, că
nu întâmplător am nimerit prin acel minuscul vârtej al coincidențelor în
dreptul ferestrei dintr-un hotel aflat pe faleza Mării Nordului. Din acel
moment, noianul suprapunerilor nu s-a oprit, semnalând-mi neîncetat adevărul
despre realități în general și nu doar despre o singură realitate. Generația
noastră, a celor născuți în anii foarte apropiați capitolelor de final, dar și
de filă nouă a istoriei lumii, avea toate motivele sa gândească în spiritul
noilor percepții. Așadar, creșteam „odată cu țara”, mâncam pâine unsă cu
magiun, dar și cu sloganuri, doar de noi depinzând cum să ocolim feliile pe
care colcăiau muștele propagandei sau fluturii dezinformării. Și veți crede sau
nu, după îndelungi antrenamente, reușeam sa ne hrănim cu discernământ, fără sa
pățim vreo „indigestie”. Dar să revin la prima mea călătorie „dincolo de Curtici”.
În afara faptului că în clasele primare învățasem nu doar de acasă, dar și de
la „gazeta de perete”, sensul cuvintelor „așa da, așa nu”, ocazii să compar
oameni, întâmplări, locuri, nu prea avusesem. Aveam, însă, în afara
educatorilor oficiali – familie, școală, societate, un antrenor subtil al
simțurilor și capacității noastre de înțelegere: atlasul geografic însoțit de
globul pământesc, ambele făcând parte din inventarul oricărui școlar trăitor (pe
vremea aceea) în RPR.* Iar alături de atlas, care era un fel de Google în sens
restrâns, aveam la dispoziție o mulțime de surse care ne ajutau să vedem lumea
„la zi”, în ansamblul ei, fără prea mare dificultate. Literatura română și
universală, muzica, artele, teatrul, cinematograful, practicile de vară,
taberele, excursiile, povestirile vârstnicilor, toate reprezentau un prețios
bagaj documentar ce ne întâmpina fără opreliști la tot pasul. Sigur, veți spune
– dar cenzura, ai uitat cenzura? Nu, nu am uitat-o. Cu timpul devenise un fel
de „pietricică în pantof” de care unii știau să se debaraseze cu artă, alții
nu. Și cu cât era mai interzisă o sursă, cu atât mai repede și cu orice risc
ajungeam la ea. Prețul plătit era deseori scump, peste așteptări, este
adevărat. Dar după o vreme, după anii 60, setea de informație incluzând
interdicția, nu mai reprezenta un pericol, ci doar un simplu hobby.
Așadar la 21
de ani, în 1972, aveam să trăiesc cinci zile în Belgia, tărâm care pentru mine,
ca studentă la Arte, era al pictorilor flamanzi, țară ce urma să devină peste
40 de ani locul râvnit al multor absolvenți de ASE, sau Drept, Belgia fiind
gazda majorității instituțiilor importante ale Uniunii Europene. RSR din care
eu plecasem atunci pentru mai puțin de o săptămână nu era privită în exterior
nici cu suspiciune, nici cu dispreț, dar nici cu condescendență. Nu se știau
prea multe despre noi nici atunci cum nu se știe suficient nici acum. Existau
unii, care, la un fel de ordin lansat în 47 și apoi rătăcit și învechit, duceau
peste tot un tablou desuet al țării nenorocite, „încălecate de noul regim”,
alții dimpotrivă purtau la piept un fel de poză 4 pe 4 cu țara bine hrănită,
dar zâmbind strâmb. Mai apăreau îndrăzneți care exportau câte un gros-foto
(făcut sul) cu țara în chip de ființă genială, entuziastă și cooperantă care
dintotdeauna a știut sa țină pasul cu restul lumii, chiar dacă lumii puțin ii
păsa de chestia asta.
Când, în
după amiaza dinaintea plecării spre București, familia Tytgat m-a dus în Piața
Mare, în celebra Grand Place din Bruxelles, să-mi arate casele și drapelele
breslelor, nu bănuiam că acest spațiu urma, în 1968, sa fie inclus în
patrimoniul mondial UNESCO.
Drumul de atunci al
revenirii în țară are astăzi un farmec și un parfum aparte. Trenul în care mă
aflam traversa nu doar câmpii și așezări flamande, germane, austriece,
maghiare, românești. Acel tren parcurgea traseul unui timp ce astăzi pare de
neînțeles. Un timp despre care cei născuți în 63, în 89 sau în 2000 își dau cu
părerea, fără să-l fi trăit nici măcar o secundă. Se scriu cărți, se dau
interviuri, despre întâmplări netrăite, moderatori împătimiți de adrenalina
zborului spre adâncimile abisale ale negurii „regimului de tristă amintire”,
scormonesc rugina în câte o gamelă adusă de vreun veteran dar au grijă să-l
întrerupă când invitatul pomenește de vuietul escadrilelor bombardând
Bucureștiul, bombardând Gara de Nord. Suprapuneri, supraimprimări, ce să fac,
așa funcționează deseori amintirile. Îmi revin în minte dalele curate din gresie
gălbuie ale Gării de Nord pe care sa auzeau sutele de pași, ale celor ce
coborau din trenuri, zgomotul sacadat al cărucioarelor de bagaje, chioșcurile
cu răcoritoare, țâșnitoarele potolind setea copiilor, privirea visătoare
a unei fete „citind” în zațul unei cești de cafea pe terasa restaurantului
gării, biroul de obiecte pierdute, holul mare, ceasul suspendat, ieșirea, și
iată Bucureștiul cu strada lui din piatră cubică în care aștept pe trotuar să
vină troleibuzul 93 care mă duce aproape de casă.
În „împărăția gării” glasul nazal al dispecerei declanșează forfota și grăbirea
pașilor pe peron. „Trenul de persoane opt mii doi, pleacă din stație la linia a
doua. Persoanele care conduc pe călători la tren, sunt rugate sa coboare din
vagoane.”
*Republica Populară Română (prescurtat: R.P.R.) a fost numele oficial purtat de statul român de la abdicarea forțată a Regelui Mihai I al României, eveniment petrecut pe 30 decembrie 1947, până la adoptarea constituției din 1965 care proclama Republica Socialistă România (R.S.R.), la 21 august 1965.
